Prin 1979, într-o minunată zi de sfârșit de primăvară, tata ne-a dus la Iampol, la restaurant. Iampol este un orășel ucrainean de peste Nistru, exact vizavi de satul nostru. Era mai la îndemână să mergi la Iampol decât la Soroca. Doar treceai Nistrul cu vaporașul și erai acolo. Acea senzație de adevărată sărbătoare, de soare și poveste mi-o amintesc foarte clar, periodic. Mama purta o fustă trapez, cafea cu lapte, o bluză albă cu buline micuțe, negre și niște sandale foarte elegante, albe, cehoslovace, CEBO sau, cum li se spunea la noi, Цебо. Țin minte că, înainte să ajungem la restaurant, tata i-a cumpărat mamei o gentuță de culoarea fustei, cu oglinjoară și portofel. De vis! M-am așezat undeva la geam și am citit ce scrie pe farfuriile frumos aranjate pe masă. Scria „Дністер”, căci așa se numea restaurantul. Am rămas nedumirită, în viziunea mea, Nistrul era doar al Moldovei.
Nu țin minte în ce era îmbrăcat tata, nici în ce eram îmbrăcată eu, nici ce purta sora mea, Victoria, dar văd foarte clar Nistrul, vaporașul, fusta, gentuța, chelnerița, farfuriile și soarele din ziua aia, mult soare.
Cred că a fost singura noastră ieșire la restaurant, cu toată familia. La cafenele am mai fost, dar la restaurant n-am mai ajuns, căci, în curând, s-a născut fratele meu, apoi, părinții au început să construiască noua noastră casă și materialele de construcție erau scumpe.