Cu mâinile pe genunchi, la grădiniță

 

    De mică am avut un simț acut al propriei demnități. Neputința și nedreptățile mă înfuriau. Poate de aceea îmi amintesc atât de bine prima mea revoltă publică: atmosfera, lumina, mirosul, gustul ei, și, mai presus de toate, nodul din gât și perdeaua de lacrimi.

O cameră mare, cu tavan înalt și geamuri luminoase, flori de clorofitum înșirate peste tot: o plantă pe cât de nepretențioasă, pe atât de spectaculoasă. Mai erau acolo dulapuri cu jucării, niște rafturi cu cărți și caiete, o tablă mică, maro.

Se apropia ora  „de aniază”, măsuțele fuseseră preventiv așezate la mijloc. De la grădinița „din vale”, cea cu bucătărie, trebuiau să apară, din clipă în clipă, dădacele, cărând găleți pline cu borș,  cratițe de aluminiu-cu felul doi, precum și găleți pline dimineața și seara cu ceai, iar la prânz cu chisel sau compot. 

 Cum s-a întâmplat și ce a provocat decizia educatoarei de a ne așeza pe toți la masă, pe scăunele, cu mâinile pe genunchi, în faţa farfuriilor aburinde, habar n-am. Nu știu ce o fi fost în capul ei, ce necurat o pişcase de fund, când ne poruncise să stăm nu doar cu mâinile pe genunchi, ci și gura căscată în fața acelor farfurii cu borş. Nu mai știu dacă îmi era foame sau nu, creierul meu n-a reținut acest detaliu, în schimb, a reținut foarte bine nişte imagini color, absolut clare: podeaua maro, aburii care se ridicau din farfurii, frunzele frumoase, arcuite, de clorofitum care, la un moment dat, au început, încet, să tremure. Atunci m-am ridicat de pe scaun și am pornit spre uşă. Nu cred că știam încotro, probabil nici nu mai conta. Gestul meu a cam luat-o prin surprindere pe educatoarea inventivă, căci m-a ajuns din urmă abia la ușa din coridor și m-a întrebat (dar frumos) unde plec. I-am spus că plec la tata.

Probabil că educatoarea s-a cam speriat de ameninţarea mea indirectă, căci  a lăsat  copiii în pace, cu borşul ăla, cu mazărea şi cu paharul de compot.

De atunci, nu suport statul pe scaun cu mâinile pe genunchi. În poza asta de absolvire a grădiniţei pe care n-am prea frecventat-o, stau frumușel pe scăunel, dar nu tocmai  cum ni s-a spus, ci cu mâinile un pic mai ridicate, cumva desprinse de genunchi, cu degetele împreunate, așa încât să se vadă bine că nu, nu sunt pe genunchi.