Cea mai frumoasă amintire din copilărie

    Prin 1979, într-o minunată zi de sfârșit de primăvară, tata ne-a dus la Iampol, la restaurant. Iampol este un orășel ucrainean de peste Nistru, exact vizavi de satul nostru. Era mai la îndemână să mergi la Iampol decât la Soroca. Doar treceai Nistrul cu vaporașul și erai acolo. Acea senzație de adevărată sărbătoare, de soare și poveste mi-o amintesc foarte clar, periodic. Mama purta o fustă trapez, cafea cu lapte, o bluză albă cu buline micuțe, negre și niște sandale foarte elegante, albe, cehoslovace, CEBO sau, cum li se spunea la noi, Цебо. Țin minte că, înainte să ajungem la restaurant, tata i-a cumpărat mamei o gentuță de culoarea fustei, cu oglinjoară și portofel. De vis! M-am așezat undeva la geam și am citit ce scrie pe farfuriile frumos aranjate pe masă. Scria „Дністер”, căci așa se numea restaurantul. Am rămas nedumirită, în viziunea mea, Nistrul era doar al Moldovei.

    Nu țin minte în ce era îmbrăcat tata, nici în ce eram îmbrăcată eu, nici ce purta sora mea, Victoria, dar văd foarte clar Nistrul, vaporașul, fusta, gentuța, chelnerița, farfuriile și soarele din ziua aia, mult soare.

    Cred că a fost singura noastră ieșire la restaurant, cu toată familia. La cafenele am mai fost, dar la restaurant n-am mai ajuns, căci, în curând, s-a născut fratele meu, apoi, părinții au început să construiască noua noastră casă și materialele de construcție erau scumpe.

Jungle King. cosăuți.md

Nu-mi vine să cred că, săpând aiurea prin adâncurile internetului, am găsit, într-un articol despre Doping-Pong, un grup de artiști care se ocupă de regândirea/revalorificarea imaginilor cult ale propagandei sovietice, un tricou foarte asemănător cu al meu, de pe la 13-14 ani, despre care am scris într-un interviu cu Andra Rotaru. Tare îmi pare rău că nu l-am păstrat.

Larisa, o verişoară. Mi-a luat de la magazinul „pe zagatovkă” (*1) de la Iampol, orășelul ucrainean de peste Nistru, un tricou scump, de import, dintr-un material fin, cu desen viu colorat. Spatele tricoului era tot siniliu, partea din față – albă, cu un leu mic imprimat pe piept. În plus, avea sub leu inscripția Jungle King. Karoce (*2), un vis pentru acele timpuri. Într-o zi, țin minte că observasem la cineva un tricou similar și m-am grăbit s-o informez:

– Știi, Larisa, era un tricou fix ca al meu, dar parcă pe mine se așază mai bine.

– Clar lucru că se așază mai bine – a zâmbit – are și pe ce se așeza.

Și i-am fost atât de recunoscătoare. Datorită ei, m-am simțit regina junglei, fapt care nu mi s-a întâmplat prea des în copilărie.

(*1) Magazin „pe zagatovkă” – un magazin de unde puteai cumpăra diverse lucruri de import. Plata se făcea parte în bani, iar parte – în produse bune pentru export, cum ar fi miez de nucă, miere de albine etc.

(*2)Mai pe scurt (rus)

Cu mâinile pe genunchi, la grădiniță

 

    De mică am avut un simț acut al propriei demnități. Neputința și nedreptățile mă înfuriau. Poate de aceea îmi amintesc atât de bine prima mea revoltă publică: atmosfera, lumina, mirosul, gustul ei, și, mai presus de toate, nodul din gât și perdeaua de lacrimi.

O cameră mare, cu tavan înalt și geamuri luminoase, flori de clorofitum înșirate peste tot: o plantă pe cât de nepretențioasă, pe atât de spectaculoasă. Mai erau acolo dulapuri cu jucării, niște rafturi cu cărți și caiete, o tablă mică, maro.

Se apropia ora  „de aniază”, măsuțele fuseseră preventiv așezate la mijloc. De la grădinița „din vale”, cea cu bucătărie, trebuiau să apară, din clipă în clipă, dădacele, cărând găleți pline cu borș,  cratițe de aluminiu-cu felul doi, precum și găleți pline dimineața și seara cu ceai, iar la prânz cu chisel sau compot. 

 Cum s-a întâmplat și ce a provocat decizia educatoarei de a ne așeza pe toți la masă, pe scăunele, cu mâinile pe genunchi, în faţa farfuriilor aburinde, habar n-am. Nu știu ce o fi fost în capul ei, ce necurat o pişcase de fund, când ne poruncise să stăm nu doar cu mâinile pe genunchi, ci și gura căscată în fața acelor farfurii cu borş. Nu mai știu dacă îmi era foame sau nu, creierul meu n-a reținut acest detaliu, în schimb, a reținut foarte bine nişte imagini color, absolut clare: podeaua maro, aburii care se ridicau din farfurii, frunzele frumoase, arcuite, de clorofitum care, la un moment dat, au început, încet, să tremure. Atunci m-am ridicat de pe scaun și am pornit spre uşă. Nu cred că știam încotro, probabil nici nu mai conta. Gestul meu a cam luat-o prin surprindere pe educatoarea inventivă, căci m-a ajuns din urmă abia la ușa din coridor și m-a întrebat (dar frumos) unde plec. I-am spus că plec la tata.

Probabil că educatoarea s-a cam speriat de ameninţarea mea indirectă, căci  a lăsat  copiii în pace, cu borşul ăla, cu mazărea şi cu paharul de compot.

De atunci, nu suport statul pe scaun cu mâinile pe genunchi. În poza asta de absolvire a grădiniţei pe care n-am prea frecventat-o, stau frumușel pe scăunel, dar nu tocmai  cum ni s-a spus, ci cu mâinile un pic mai ridicate, cumva desprinse de genunchi, cu degetele împreunate, așa încât să se vadă bine că nu, nu sunt pe genunchi.